Piața Universității, Piața Operei, Piața Sfatului, Piața Unirii, întreaga Piața contestă actuala stare de fapt. Orice revoluție contestă un statu-quo, un establishment care nu mai corespunde așteptărilor unei societăți. Prima fază a unei schimbări de natură revoluționară, organizațională, a oricărei schimbări, de altfel, este această contestare pură a status quo-ului. „Jos sistemul”, „Jos Parlamentul”, „Jos Guvernul” (îndeplinit) cam asta înseamnă. Se cere extirparea unui sistem politic corupt, în care funcțiile se cumpără, în care meritocrația este un simplu slogan. Un sistem în care nepotismul, relațiile (la vedere), clientelismul sunt regula, iar legea este strict decorativă. Nerespectarea ei s-a dovedit letală. Până aici!. Strigăm și să luptăm împotriva unui sistem cu care nu ne identificăm și care ne ține prizonieri.
A doua fază a schimbării este stabilirea unui nou status quo și apoi – succesul schimbării – consolidarea lui.
În mecanismul puterii, însă, nu există însă vid. Acest lucru face dificilă crearea unui nou „sistem” peste noapte. Sistemicii în funcție, constrângerile constituționale, fac ca schimbarea să fie dificilă. Replica sistemului este prezentă și naturală, în același timp. De pildă, în dl. Dragnea, dispecer condamnat în primă instanță al autobuzelor electorale de partid, vibrează „vectorul schimbării”, sensibilitatea pentru „doleanțele” oamenilor. Alții invocă regulile constituționale și … chiar democrația însăși (ALDE Tăriceanu, de exemplu), refuzând să își amintească faptul că întreaga democrație și administrație au fost deturnate prin corupție endemică. Regulile constituționale sunt pentru ei importante doar acum, când instinctul de conservare sistemică dă frisoane, deși legea fundamentală e ignorată în toate celelalte zile ale săptămânii, de pildă în „marțea neagră” când au vrut să pună căpăstru Justiției. (Vinerea Neagră din Colectiv este însă împotriva lor, nu a noastră, nici împotriva Justiției).
Ceea ce este acum salutar și foarte benefic pentru România, este „nivelul” Pieței. Civilizația care o caracterizează, bunul simț al celor care o fac să fie ceea ce este. Exact contrariul a ceea ce politicul ne-a obligat să îngurgităm prin Antene, prin dependența de o economie aservită, prin nepotismul din toate sectoarele economiei și administrației, vreme de ani de zile. Piața dă un exemplu, stabilește un criteriu, o ștachetă pentru schimbare. O ștachetă înaltă, întrucât se sprijină pe valori morale. Or moralitatea și politicul au fost incompatibile 25 de ani în România, iar politicul nu are instrumente pentru a supraviețui între jaloanele morale pe care le-a desenat Piața. Inerția jafului, a privilegiului, a minciunii, a mistificării, beția puterii sunt mari. Ridicarea la nivel este astăzi dificultatea majoră a „clasei” politice. Îi este greu să propună un premier, un guvern care să corespundă exigențelor morale ale Pieței. Ale Revoluției. Se teme să propună o soluție în cadrul politic existent, pentru că acest „cadru” este delegitimat. (Ce legitimitate mai au titularii puterii legislative?). Orice soluție în acest context politic poate fi contestabilă, lipsită de credibilitate, iar o inflamare și mai intensă a Pieței nu este de dorit pentru establishment.
Prima reacție va fi, cel mai probabil, încercarea decredibilizării „societății civile” – haos, diversiune, în cel mai „clasic” stil, repunerea apelor în „matcă”, îndată ce numărul demonstranților va scădea. Piața nu coagulează lideri, programe ori soluții – vor spune. Nu ne putem permite o criză politică. (Dar de ce anume am stagnat două decenii?) Aici va trebui să fim atenți. Noi nu avem soluții în joben, e firesc, devreme ce nici ei nu au avut soluții în cei 25 de ani, la dispoziție. Și în plus, ei sunt responsabili pentru soluții, nu noi, cei care suntem acum în stradă pentru contestarea acțiunilor ori inacțiunilor lor, a statu-quo-ului pe care l-au plămădit după propriile interese, pe care l-au construit, manipulat și perpetuat vreme de 25 de ani.
Ar trebui prin urmare să luptăm pentru obținerea unor garanții care să ne permită contribuția directă la stabilirea noului statu-quo. De pildă constituirea unui mecanism structurat de lucru, consultare și reflecție – mediat eventual de președinte, care a și început un proces de acest tip.
Împreună cu politicul pe care trebuie să îl menținem sub presiune, am putea să vedem mai întâi, ce merge și ce nu merge. Ce nu merge în opinia noastră – nu a lor (ideile și doleanțele Pieței). iar apoi tematic, în comisii de lucru paritare (de exemplu, alcătuite din 15 parlamentari etc. – 15 „reprezentanți ai Pieței”), să stabilim ce anume credem necesar și de cuviință a se corecta și îmbunătăți. (Prin „împreună”, nu înțeleg „cot la cot” cu ei neapărat – întrucât nu mai putem vorbi despre împărtășirea acelorași principii ori priorități – dar în prezența lor, în deplina lor cunoștință de cauză). În acest fel, pe lângă ștacheta morală pe care am stabilit-o zilele acestea, vom putea impune jaloane tematice, sectoriale, tehnice în acele domenii care provoacă durere și revoltă (sănătate, alegeri, criterii de ocupare a funcțiilor, etc.). De aceste criterii vor fi ținuți, până la alegeri, cel puțin (anticipate sau la termen), pentru că Piața va continua presiunea.
Canalizarea tematică a discuției, în cadrul unui astfel de mecanism de tip paritar de lucru și consultare ne va permite să trimitem cei mai buni și potriviți oameni la discuții despre reforma statului, despre măsuri economice, despre aspectele sociale, despre politici publice, etc.
Noi suntem obligați să menținem presiunea și, iată, în același timp ni se cere să venim cu idei și soluții, pentru că, mai întâi, Revoluția a creat așteptări și în al doilea rând, în rezistența lui, sistemul încearcă să ne acuze că nu știm ce vrem. Ne aflăm între sisteme. Între statu-quo-ul „ante” (și rezistența lui) și noul statu-quo (+ nerăbdarea pentru el), la care suntem chemați să contribuim. Suntem cei care ar putea să îi traseze jaloanele. Să îl „stabilim”, așa cum spuneam la început, ca pas inerent pentru orice schimbare.
Deși așteptările sunt imediate și presiunea, mare, minuni nu se întâmplă. Noi suntem obligați să gestionăm situația deși nu suntem la frâie. Soluția este în această fază intermediară – de tranziție spre un statu-quo mai bun (dacă vrem să fie unul mai bun) – aceea de a stabili jaloane sectoriale clare pentru cei care au atribuții în sistemul constituțional și administrativ, în deplina lor cunoștință de cauză. Aceste jaloane trebuie să ia forma scrisă a unor acorduri în comisiile paritare. Să urmărim transpunerea lor în legislație și în practică, iar în caz contrar, să cerem din nou socoteală. Aceasta până în momentul în care, dintre noi se vor desprinde formațiuni și oameni care să învingă în alegeri. După care vom încerca să consolidăm noul statu-quo și să îl îmbunătățim, în așa fel încât să nu se mai întâmple vise urâte care să dureze câte un sfert de secol.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro